Legenda Zanestiului

Prin locurile unde este asezata comuna Zanesti, in partea lor de miazazi, curgea candva – demult, foarte demult – un rau ale carui valuri erau de argint, iar nisipul si pietrele, din aur. In raul acela vietuiau tot felul de pesti, cu solzi sclipitori in bataia soarelui. Pe malurile lui, lungi zavoaie, cu tot felul de copaci, isi oglindeau podoaba verdetii in luciul undei, iar salciile pletoase, cu crengile in adierea vantului, mangaiau obrazul apei.

In spatele luncilor, dumbravi minunate isi intindeau stapanirea, strajuite de codri falnici. Codrii erau presarati, ici-acolo, de poieni cu iarba grasa si flori mirositoare, ce ispiteau pofta turmelor de caprioare si cerbi. Prin ramurile copacilor, se intreceau in cantec tot felul de pasari frumos colorate, cu glas dulce. In mijlocul acestor frumuseti se afla o salba de izvoare, limpezi ca chilimbarul si racoroase, din care lua nastere paraul Cernusca. Aici veneau sa se adape cerbii si caprioarele. Pe apa cristalina a Cernustii pluteau nuferi albi in petale, a caror verdeata nici asprimea crivatului nu o putea ofili. Paraul, murmurandu-si cantecul, isi urma calea, pe care singur si-o croise, spre a ajunge a se impreuna cu raul fermecat (Bistrita). Frumusetile acestor locuri sunt greu de povestit, pentru ca ochiul omenesc nu le putea vedea pe toate, mintea nu le cuprindea si, intr-adevar, ele isi meritau epitetul „Gura de rai”.

Asupra acestor locuri, avea stapanire o zana frumoasa, care isi durase salasul pe malul cel inverzit al Cernustii. Despre frumusetea locurilor si a Zanei se dusese vestea peste muri si tari.

Zana era fara asemanare: parul ca paiul de grau, ii ajungea pana la calcaie, acoperind un trup zvelt ca trestia, ochii ii erau ca de cicoare, obrajii ca petala de trandafir, pielea ca spuma laptelui. Drept vesmant, o rochie lunga de matase trandafirie si pe umeri avea doua aripi. Manati de dragul acelei frumuseti, au inceput sa curga spre tinutul Gurii de rai feciori de crai si imparati de prin toate colturile pamantului, cu gandul de a o impeti pe zana si a deveni stapanii acelor locuri. Ei isi incropeau un mic adapost, cat mai aproape de salasul zanei, pe care nu o puteau vedea decat din zbor. De dragul zanei acestor locuri, nu se mai gandeau la intoarcerea in tara lor, multumindu-se de o vedeau pe naluca, doar din cand in cand…

lata ca, prinzand de veste un flacau chipes, cu parul – pana corbului si ochii – mura coapta, care colinda poienile cu turmele sale, numai ce ajunge si pe meleagurile Cernustii, insotit de cativa tovarasi de pastorie. Placandu-le cele vazute, au mai zabovit cu turmele, prin poienile cu iarba grasa si flori mirositoare. Auzind zana ca a indraznit cineva sa-i calce stapanirea fara voia ei, s-a suparat foarte tare si – zburand intr-acolo -, vede turmele care pasteau prin poienile ei, iar pe stapan rezemat la umbra unui tei inflorit, cantand din fluier o doina asa frumoasa, incat si oile parca se oprisera din pascut, ascultandu-i… Apele izvoarelor parca isi oprisera murmurul, iar cantaretii codrilor parca isi incetasera cantul lor…

Fara sa-si plece urechea ori sa-si moaie inima de frumusetea cea fara de seaman a cantului din fluier, ci vazand doar indrazneala flacaului, o cuprinse o manie oarba. Aruncandu-i o strasnica privire de vraja, il facu pe flacau sa ramana fara suflare, asa cum se afla el acolo, cu fluierul in gura, si se intoarse la salasul ei. Una dintre oi, fiind nazdravana, le sfatui si pe celelalte sa mearga impreuna la cuibul zanei si, tot zbierand, sa nu-i lase nici o clipa de odihna, pana nu le va reinvia stapanul.

Zis si facut: se stransera toate si pornira, in frunte cu nazdravana, spre lacasul zanei. Ajunsera acolo. Ii inconjurara din toate partile lacasul, asa cum ar impresura o armata de osteni cetatea asediata, si incepura sa zbiere de nu se auzea nici in cer, nici pe pamant.

Daca a vazut zana ca nu poate scapa de ele cu una, cu doua, a plecat prin padure, pe jos, cu oile dupa ea, spre locul unde era impietrit flacaul. Catand mai de aproape la chipul lui, lua un ulcior, il umplu cu apa din noua izvoare, stropi cu aceasta fata flacaului, apoi il sterse cu naframa sa. Dandu-i sa miroasa apoi o floare de sulfina, pastorul se trezi din somnul cel dulce, uimit la vederea frumoasei zane. El si-a cerut iertare de la zana, daca a suparat-o prin indrazneala sa, iar ea il pofti sa-i arate mai pe indelete acele minunate locuri. Fiind intrebat de nume, Zana afla ca pe chipesul flacau il chema Zanea.

E-hei, si nu stiu bine cum se facu apoi, dar cei doi au prins drag unul de altul si, placandu-se foarte, au hotarat sa-si uneasca vietile. Asa ca Zanea si Zana s-au pregatit pentru o calatorie de nunta, al carei sfarsit ei nici nu-l banuiau. Mai inainte de plecare, cei doi i-au chemat pe toti cei care luasera parte la nunta lor si i-au sfatuit ce trebuie sa faca si cum sa gospodareasca cele ce se gaseau in tinutul Gurii de Rai, pana cand ei se vor intoarce; iar de nu se vor mai intoarce, a lor sa fie stapanirea Gurii de Rai si a turmelor! Luandu-si apoi ramas hun, au plecat si…nu stiu cum si de ce, dar nu s-au mai intors…

Intre oamenii care au ramas – si care fusesera atrasi fie de frumusetea Zanei, fie de blandetea lui Zanea, fiind totodata si pastori harnici si tare destoinici – s-a iscat si ceva galceava in privinta denumirii locului. Cei care si-au avut salasurile in preajma zanei, sustineau ca numele acelui loc sa fie Zanesti; ceilalti, pastorii care venisera cu turmele lui Zane, voiau ca numele asezarii sa fie Zanesti. Iar sfatul batranilor – judecand pricina – a hotarat sa-i impace si pe unii si pe altii, denumind aceste locuri Zanesti.

Ramanand pe mai departe, urmasii Iui Zanea si ai Zanei, au cautat ca, intocmai dupa sfaturile primite de la acestia, sa gospodareasca bine stapanirea lasata lor, dovedindu-se a fi vrednici urmasi si mostenitori ai „Gurii de Rai” numita de ei si de batranii lor „Zanesti”.